„Fiecare epoca are convingerea nestramutata ca lupta dusa de ea e cea mai insemnata dintre toate.”
– Henrich Heine.
Expresia „arte
marţiale” se referă la stilurile tradiţionale de luptă,
caracteristice în mare parte pentru Orient, deşi denumirea este
aplicată şi altor practici, care îmbină confruntarea fizică cu
aspectul spiritual sau estetic. Artele marţiale cunosc o mare
varietate de stiluri şi şcoli, existînd astăzi între ele
dispute legate de legitimitate. Unele stiluri au dezvoltat mai mult
latura de atac, concentrîndu-se pe tehnici de lovire în punctele
slabe ale adversarului, în timp ce altele s-au orientat îndeosebi
asupra tacticilor de apărare, deşi în general se încearcă a
combina mişcările de apărare cu cele de atac.
În limba japoneză
există trei termeni pentru a denumi artele marţiale, şi anume:
„budo”, „bujutsu” şi „bugei”. În timp ce „bugei”
şi „bujutsu” înseamnă aproximativ acelaşi lucru (rădăcina
bu semnifică „războinic”, „luptător”, iar gei şi jutsu
sunt caracterele pentru „artă”, „tehnică”), o diferenţă
mai semnificativă apare între bujutsu şi budo, bugei fiind mai rar
folosit. Aceşti termeni subliniază într-un fel şi deosebirea
dintre artele marţiale tradiţionale şi cele moderne, denumite şi
koryu budo şi respectiv, gendai budo. Dacă în primul caz accentul
este pus mai mult pe tehnică, adică pe partea fizică a
antrenamentului, atunci în cel de al doilea caz se consideră că
tehnica trebuie să fie însuşită paralel cu o autodezvoltare de
natură spirituală. Acest ultim sens se regăseşte în terminaţia
do din budo, care înseamnă „cale”, fiind acelaşi do şi din
alte arte tradiţionale japoneze, cum ar fi shodo, caligrafia sau
„calea scrisului”, sau kado, „calea florilor”. Calea (do)
este înţeleasă ca o permanentă îmbunătăţire pe plan
spiritual.
Dezvoltarea
artelor marţiale din Japonia este strîns legată de clasa
războinicilor, adică a samurailor, care erau singurii ce aveau
dreptul de a purta arme. Ei trebuiau să fie experţi într-o serie
de tehnici de luptă : lupta cu sabia, aruncatul lăncii, folosirea
arcului şi a săgeţii, lupta corp la corp, fără utilizarea
armelor. Astfel s-a dezvoltat bushido, codul de onoare al samurailor,
prin care se stipula loialitatea faţă de suveran. Samuraiul trebuia
să fie pregătit să-şi dea chiar şi viaţa pentru clanul din care
făcea parte. Deşi legăturile de clan şi familie erau foarte
puternice, pe cîmpul de luptă se afirmau individualităţi, astfel
că fiecare samurai tindea să fie expert, fără a se baza pe
ajutorul camarazilor lui. Treptat, tehnicile s-au perfecţionat atît
de mult, încît mişcările au ajuns să fie formalizate (kata).
Instruirea a început să fie făcută de un maestru (sensei), iar
stilurile de luptă au devenit organizate în sisteme. Şi armele au
cunoscut o evoluţie: de la arc se trece la sabie, de la sabia
scurtă, la una mai lungă. Se spune totuşi că dezvoltarea armelor
la samurai ar fi fost mai lentă decît în alte părţi ale lumii,
ceea ce explică ataşamentul lor faţă de acestea, precum şi
atenţia ce le-au acordat-o. Perfecţionarea tehnicilor a avut loc în
urma unor perioade de pace, mai ales după secolul al XVII-lea, cînd
clasa samurailor a fost puternic influenţată de religia budistă şi
cea sintoistă, dar şi de curentul filozofic confucianist. Aceste
principii se regăsesc şi în bushido, încă de la introducerea
principiilor Zen în jurul secolului al XIII-lea. Astăzi se invocă
Zen ori de cîte ori se consideră că ar fi latura spirituală a
artelor marţiale, deşi la origine Zenul a avut impact asupra
samurailor datorită aspectelor sale mai mult practice, legate de
autocontrol, disciplină, şi intuiţie pe cîmpul de luptă. Totuşi,
samuraii nu au avut ca ocupaţie exclusivă practicarea artelor
marţiale, ei doar considerau că trebuia să le aibă la îndemînă
şi să facă un aranjament de ikebana, spre exemplu.
Prin koryu budo (koryu este denumirea folosită pentru orice fel de stil sau
şcoala tradiţională, nu numai de arte marţiale) sunt desemnate
artele marţiale clasice, adică cele dinainte de epoca Meiji (1868 –
1912). Un eveniment important în delimitarea celor două perioade
este edictul Haito din 1876, care interzicea purtarea de arme
persoanelor ce nu faceau parte din forţele de ordine. Asta i-a
afectat în mod deosebit pe samurai, forţaţi să se adapteze
noilor condiţii. Pentru a nu se pierde tradiţia practicării
artelor marţiale, după instaurarea Meiji, acestea au fost incluse
în programele de studii şcolare. În perioada ambițiilor
imperialiste ale Japoniei, soldaţii erau instruiţi în domeniul
artelor marţiale, care, ulterior, în timpul ocupaţiei, au fost
interzise. Au renăscut însă graţie popularităţii cunoscute în
rîndurile soldaţilor americani.
Prin opoziţie,
gendai budo sunt artele marţiale moderne, sau care s-au dezvoltat
începînd din epoca Meiji, fie cu pornire de la la koryo, sau
independent de stilurile vechi. Exemplele prototipice sunt aikido şi
judo, ambele dezvoltate cu începere din secolul XIX. Totuşi, multe
stiluri se regăsesc, atît în cele tradiţionale, cît şi în cele
moderne, diferenţa de denumire fiind în terminaţie, care este
jutsu, pentru cele tradiţionale, şi do, pentru cele moderne.
Totodată, şi metodologia este diferită, cele tradiţionale
încercînd să reînvie vechea tradiţie.
Istoria Artelor Marţiale în Republica Moldova
Republica Moldova, o țară relativ mică, situată într-o zonă strategică delicată, a avut
de suferit pe parcursul mai multor veacuri, iar oamenii, deşi au
îndurat frig, război și foame nu și-au pierdut cumpătul… Din păcate, numărul mare de moldoveni aflați
la muncă peste hotarele țării au creat o situaţie dureroasă, în care copiii, viitorul nostru,
cresc fără supravegherea maturilor, fără dragostea părintească
şi fără o educaţie revendicată de un popor civilizat.
De-a
lungul anilor Moldova a fost un teren propice pentru dezvoltarea
diferitor stiluri de arte marţiale: japoneze, vietnameze, coreene,
europene. Unele au avut o dezvoltare mai rapidă, bucurîndu-se de o
popularitate înaltă, altele însă au evoluat lent, menţinîndu-se
la nivel de subsol. Nu este secret că, potrivit principiului
unitate în diferenţă, diversitatea stilurillor în luptă face
mai interesantă conlucrarea. De aceea cultivarea performanţelor nu
depinde de orientarea sportivă practicată, ci numai de propriile
dorinţe şi eforturi.
Această
„măiestrie” este pentru tineri o treaptă de trecere din lumea
copilăriei în cea a adolescenţei, deoarece, prin practicarea
artelor marţiale tînărul îşi formează caracterul şi
personalitatea. În sala de sport îţi găseşti liniştea
sufletească, indiferent de funcţia pe care o deţii în societate,
şi îşi formezi o condiţie fizică şi o tradiţie personală de
luptător puternic.
În
prezent această ocupaţie este un „brand”, care întruchipează
bărbăţia, încrederea în propriile forţe, armonia sufletească,
caracteristic chiar şi pentru unii lideri politici, de exemplu,
Vladimir Putin.
Cred
că orice om va fi mîndru de trecutul său, dacă prin dezvoltarea
sa fizică şi spirituală a contribuit la crearea unei imagini bune
ţării sale.
În
Republica Moldova sunt mulţi renumiţi maeştri şi adepţi ai
orientărilor marţiale care, în viziunea mea, merită o atenţie
deosebită, deoarece prin activităţile lor au adus ţării noastre
rezultate remarcabile.
La sfîrşitul
anilor 70 ai secolului trecut, Moldova a fost invadat de o ‘epidemie’
sub denumirea exotică pe atunci ‘karate’. De această ‘boală’ au
suferit mii de oameni – de la pioneri pînă la pensionari. Nici pînă
şi nici după acel moment asemenea euforii sportive nu au avut loc
în Moldova. Deşi numărul de secţii de Karate creştea rapid,
sălile nu erau încăpătoare pentru toţi doritorii. Şi cum
priveam pe atunci rarele filme video, neştiind cum au nimerit în
URSS, cu elemente de lupte orientale! Ele nu erau pentru tineri o
pasiune, ci o dragoste adevărată.
De-a lungul anilor,
în Moldova Karate a cunoscut succese şi înfrîngeri. Genul de
luptă era interzis, aprobat, redenumit, dar nu a dispărut. Primele
grupe de karate s-au format în Chişinău şi Bălţi, şi activau
pe ascuns. Antrenamentele aveau loc unde se putea: se arendau sălile
de sport din şcoli, fabrici, complexe sportive. Toţi lucrau cu
dăruire deplină, şi se bucurau de orice informaţie despre Karate,
foarte puţină pe atunci. Se întâmpla foarte rar să găseşti o
carte în original, şi practic imposibil să-i faci o copie. Prin
urmare, cartea de cele mai multe ori era fotografiată iar apoi
tipărită în exemplarele necesare.
Cărţi în limba rusă şi moldovenească nu erau, trebuia de făcut
traduceri din original. Erau tineri complet înnebunişi de
karatePînă în 1979, comunitatea karatiştilor a fost necunoscută.
În club se putea ajunge numai la recomandarea oamenilor din
anturajul acesteia. În decembrie 1978 la Moscova a fost fondată
Federaţia de Karate a URSS. V. Kuprieanov a devenit preşedinte. Au
fost atestaţi, pentru prima dată, 130 de antrenori de Karate din
Uniune. După aceea, evaluări similare au fost efectuate în fiecare
an, iar faţă de antrenori erau înaintate sarcini din ce în ce mai
mari. Foarte des, antrenorii, deja atestaţi, nu reuşeau să-şi
confirme competenţa la urmatoarea evaluare şi pierdeau dreptul de a
antrena. Primii antrenori din Republica Moldova au fost A.M.
Dmitrienko, V.G. Karanfil, R.Z. Receevskii, E.M. Zeliţer,
P.A.Apeksimov. În anii următori, lor li s-au alăturat A.V Kresin,
S.I. Krasulia, A.I Berezovskii şi eu. În prezent, niciunul dintre
ei nu practică activitatea de antrenor. În Moldova de asemenea a
fost fondată Federaţia MSSR la karate, unde V. Karanfil a fost
vicepreşedinte. Preşedintele atunci a fost ales din rîndul
demnitarilor. În noiembrie 1979 Comitetul sportiv al MSSR a
organizat primul concurs republican. Primii campioni ai Moldovei au
fost: V. Kupcenko, A. Kresin, V. Golic, V. Andrianov, B. Salikov, P.
Arnaut, V. Arnaut.Panfilov Vladimir,Sergei Scripnic.